populaţia şi
peisajele
bucovinei

proiecte
practice
pt nevoiaşi

acasă

huţuli - acasa

cine sunt huţuli?

călătorie

peisaj

presentare

                          Inpresii  de calatorie


O lumina calda si jucausa imi mangaie pleoapele incarcate de somn  , primul semn ca o noua zi a inceput.Astazi ne asteapta o zi ce sfideaza rutina.Vom merge intr-un sat locuit de hutuli  , la 4 kilometrii de granita cu Ucraina , un catun aflat la marginea Uniunii Europene.
Acelasi soare placut ne insoteste si in gara din Radauti , asteptand trenul spre Nisipitu . Un suierat prelung se aude.Ne luam ghiozdanele in spate iar in momentul in care trenul a oprit in dreptul nostru , ne-am urcat alegandu-ne locurile de la geam.Imaginile par a se derula cu o viteza care ne permite sa observam frumusetea acestei dimineti .Soarele continua sa ne urmareasca  in timp ce caldura lui inglobeaza lacom racoarea diminetii care treptat dispare .
Traversam mai multe gari , insa noi coboram la Nisipitu , in cea mai  indepartata si ascunsa de realitatea cotidiana a orasului .Este o gara mica , ce se inscrie in aceeasi atmosfera misterioasa ce se ascunde si in natura din acele locuri. Urmam un drum forestier  , prafuit de colb si timp  , un drum ce pare parasit . Rareori se aude din departare motorul unei masini  , care ajunge din ce in ce mai aproape de noi , pana ce ne lasa in urma invaluite intr-un nor de praf .
 Dupa o jumatate de ora de mers continuu ajungem in Paltin  , unul din satele din comuna Brodina . Oboseala ne determina sa ne asezam pe o cioata  mare  , care strajuia intrarea in padure . Ne ridicam privirile si intalnim cerul care se acoperise cu un zabranic sur .In departare linistea este taiata  de proemineta unui tunet . Sunetul ne indeamna sa ne grabim .
Drumul pare a complota cu lumea misterioasa a hutulilor , parand a fi obisnuit si resemnat cu picaturile grle a ploii . Stopii tacerii se contopesc cu cei ai atingerii divine pe care o simtim pasind pe cararea serpuita ce se pierde printre trunchiurile copacilor sculptati de trecerea ireversibila   a timpului .   
 Drumul a fost destul de greu pentru niste persoane nefamiliarizate cu acest mediu dar indulcit de frumusetea frapanta a imprejurimilor si de mirosul specific al prafului imbibat de picaturi de ploaie.Deodata cararea se bifurca si in fata noastra  se deschide o panorama marginita de munti a caror inaltime , desi neuniforma creaza iluzia unui brau  care strajuieste  , ca zidurile unei cetati mistice , o lume in care timpul  , spatial si istoria se rescriu la fiecare ciripit al unei pasari.
In fata noastra , o gramada de iarba uscata  , arsa de arsita soarelui si indulcita de ploaia ce tocmai s-a oprit  , arata ca “ uriasii cetatii “sunt acasa . Suntem in catunul Pleoscii . Privirea se opreste asupra micilor constructii imprastiate , ca si cum am fi intr-o lume de poveste , inconjurati de libertate  , fapt ce evidentiaza imensitatea naturii in comparative cu omul.Imaginile par a de desprinde dintr-o carte veche ce te face sa te intrebi cine sunt acesti oameni?...
In departare observam un calaret care se apropie de noi , ne da buna ziua  si se pierde pe acelasi drum pe care am urcat noi . Ramanem profund uimite de faptul ca , acel calaret era o femeie  . Mirarea a fost cu atat mai mare cu cat maiestria , priceperea si comunicarea cu acel animal erau atat de firesti.
Ne aprofundam in aceasta lume , la inceput cu o oarecare retinere . Observam in poarta unei gospodarii un batranel hutul  alaturi de sotia sa , care cu zambetul lor ne-au dat curajul de a ne apropia si a intra in vorba cu ei.Le-am explicat prezenta noastra si i-am intrebat daca ne pot oferi informatii referitoare  la :ORIGINEA , GOSPODARIA lor  , OCUPATIILE ,TRADITIILE  ,si RELIGIA  pe care o au. Ne-a surprins caldura cu care acesti oameni ne-au primit in viata lor  , si deschiderea cu care ne-au prezentat aspecte din trecutul lor .
 Aceste persoane care ne-au impartasit momente din existenta lor se numesc Stoler Vasile si sotia sa Mitrana , impreuna cu cele doua fiice : Zeliuc Ana si Crevco Vasilena .

                                  Articol scris de Amalia Ciobanu si Diana Caciur